Cum era sa nu mai intru in Schengen

Infierbantat de siropul de artar din Toronto si apoi luat cu treaba pe linia dreapta de final de teza, am uitat sa va zic de drumul Franta-Romania si retur.

Am plecat deci din Toulouse intr-o dimineata pe la 8. Am hotarat sa urmam drumul cel mai ieftin, adica sa evitam Italia si Elvetia, si sa recuperam timpul pierdut astfel gonind nebuneste prin Germania. Dupa o zi de mers fara vreo peripetie am dormit in Germania, aproape de granita cu Austria, iar a doua zi pe la 7 am pornit din nou. In Romania am ajuns repede, pe la 2 dupa masa, iar dupa doua ore de chin intre Nadlac si iesirea din Arad am intrat pe sectorul Deva-Sibiu unde drumul a fost foarte ok. Bine, tot ne-a prins noaptea pe Valea Oltului si a trebuit sa feresc toti tiristii sinucigasi, dar am ajuns intr-un final la Dragasani dupa o singura noapte de somn, chestie total nesperata la plecare.

Vacanta s-a dus repede, nunta familiei Chilat a fost deosebita, si a venit ziua drumului retur. Ma cam grabeam, pentru ca trebuia sa mai rezolv cateva trebusoare inainte de a pleca in Canada, asa ca am hotarat sa o luam pe drumul cel mai scurt: Bucuresti - Portile de Fier - Belgrad - Zagreb - Ljubljana - Italia - Franta. Cam necunoscuta zona, dar eu am o slabiciune de cand eram mic pentru sarbi, iar Miruna si Virginel facusera drumul cu cateva saptamani mai devreme si parea ok. Zis si facut, o luam noi usurel, ajungem la Severin, trecem de Severin, trecem de Portile de Fier, eu ii zic Oanei "uite, aici sunt Portile de Fier", mai mergem un pic si ne dam seama ca de fapt am ratat barajul. Nu era nici un panou cu "Vama", nici un semn cu Belgrad, GPS-ul nu auzise de drumul asta. "Nu-i bai zic, intoarcem, sunt doar vreo 3 kilometri, dar hai sa trecem de tunelul asta si vedem dupa aia cum facem sa o luam inapoi". Eh, dupa tunelul respectiv, o coloana enorma, de cativa kilometri buni, tocmai avusese loc un accident. Asa ca nu ne mai intoarcem. Citisem eu pe Internet ca oricum e rau drumul la sarbi pana la Belgrad, asa ca mergem pana la Moravita pe malul Dunarii si trecem pe acolo. Asta a fost primul soc. Acel drum asa zis national de la Orsova la Moldova Noua este mai rau decat orice ulita de la mine de la tara. Nu, nu puteti sa va inchipuiti daca nu ati trecut pe acolo... In fine, dupa mai mult de o suta de kilometri facuti in vreo trei ore, ajungem la vama. Acolo trecem de ai nostri, ajungem la sarb, care ne cere cartea verde. Dau sa o scot, o gasesc pe aia veche. O mai caut eu, o mai cauta si Oana, nimic... Omul nu ne poate lasa sa trecem, asa ca solutia e unica. Ne intoarcem si trecem iar prin Ungaria. Plecam noi suparati, cand Oana zice "Auzi, dar eu nu am vazut nici certificatul de inmatriculare printre acte"... Dar asta trebuia sa fie, doar il pusesem bine intr-o invelitoare noua dupa ce am facut controlul tehnic, chiar inainte sa plecam din Franta. Eh bine, nu era. "Asta e", zic, "hai sa ajungem la vama si vedem noi". Trecem de Timisoara si imi vine ideea geniala de a trece in Ungaria pe la Cenad, ca sa nu mai mergem pana la Nadlac. Punem noi GPS-ul, mergem ce mergem, la un moment dat drumul (din nou national) pe care mergeam se blocheaza, iar panoul cu Cenad ne arata ca trebuie sa facem un ocol. Incepem noi sa facem ocolul, mai apar vreo doua panouri cu Cenad, dupa care nimic. Se innoptase, GPS-ul nu cunostea drumul, iar noi mergeam prin sate aiurea. Si am mers asa cateva ore bune, pana cand am ajuns intr-un final la Arad, GPS-ul s-a regasit si am taiat-o spre Nadlac. Era ceva gen 11 noaptea cand am ajuns in vama, am trecut din nou de romani cu un simplu "drum bun" si ajungem la vamesul ungur. "Permisul si talonul" auzim. Scot permisul si mai caut o data talonul. Tot nu era. Ii zic aluia ca nu il gasesc, el ma trimite in parcare sa il mai caut. In parcare luam toate actele la puricat, dar talonul nici pomeneala. Ma duc si ii zic ungurului ca nu il gasesc, dar am actul de vanzare-cumparare, deci pot demonstra ca e masina mea. El imi zice ca nu il intereseaza, ca nu ma poate lasa sa trec. Sincer, mi se parea corect sa nu ma lase, dar nici nu stiam ce as putea sa fac. "Pai si care e solutia ?" intreb totusi. "Pai mergeti la Bucuresti, la Ambasada Frantei, faceti o cerere si in cateva saptamani va elibereaza o copie". Am ramas blocat. "Cum sa ma intorc la Bucuresti, nu e mai simplu sa merg o ora jumatate pana la Budapesta daca trebuie sa ajung la ambasada?". "Ah, nu, eu nu va pot lasa sa treceti in spatiul Schengen fara talon". "Ok, si daca nici aia nu ma lasa sa trec in Romania ce fac, mor aici in No Man's Land? De ce m-ati lasat sa ies din Schengen fara talon?". "Masina e inmatriculata in Franta, eu am domiciliul in Franta, talonul e in Franta", mai arunc eu (nu ca as fi putut sa ii demonstrez vreuna din aceste afirmatii), "de ce sa ma intorc la Bucuresti?". Omul se gandeste, imi da actele inapoi si imi zice "mai mergeti in parcare pana ma gandesc la o solutie". Era clar ca voia ceva. Si sincer i-as fi dat ceva, daca as fi avut, dar nu aveam decat o hartie de 50 RON in portofel, pentru ca nah, urma sa intru in zona Euro si sa platesc cu cardul. Si, cum in toata vama nu exista un bancomat, m-am dus 10 minute in parcare si m-am intors. Asta se uita la mine, eu ma uit la el, el ma mai intreaba o data cum de am uitat talonul, eu ii zic ca am fost un bou si, pana la urma, o da direct "hai domne', pune si tu ceva in pasaport". Imi venea sa rad de situatie, dar m-am abtinut cu greu. "Nu am domne' nimic la mine", zic eu, "vrei sa iti dau 50 RON? Nu aveti si voi vreun bancomat pe aici?". "Nu, nu avem", imi raspunde incurcat. Se mai uita la pasaportul meu cateva secunde, mi-l da inapoi si zice "bine, puteti trece".

Si am trecut. Dar peripetiile nu s-au terminat aici. Era trecut de miezul noptii, noi eram obositi morti dupa atatea drumuri nationale prin Romania, asa ca am pornit sa cautam un hotel. Pe portiunea aia noua de autostrada care incepe de langa Nadlac pana la Szeged clar nu e nimic, nici macar vreo statie de benzina. Dupa ce am trecut de Szeged am inceput sa cercetam staruitor panourile de pe marginea soselei. Nici unul insa nu arata vreun pat. Intr-un final ne-am oprit la un peco. Am intrebat acolo de hotel si ne-au zis ca sigur gasim in 15 kilometri, la Kecskemet, dar in oras nu pe autostrada. Bun, mergem la Keksemet. Era aproape 2 noaptea si pustiu total. Am dat de hotelurile recomandate de tanti de la benzinarie, dar erau pline. Am mai gasit inca vreo 3-4, si alea pline, aparent era un festival in zona si toate hotelurile pe o raza de cateva zeci de kilometri erau full. Asa ca ne-am intors pe autostrada. Care autostrada era blocata, si niste politisti ne tot indemnau spre niste rute ocolitoare. A fost momentul in care am cedat, am tras pe dreapta la benzinaria de la iesirea respectiva unde incepea ocolirea si am dormit adanc 6 ore. A doua zi toate bune si frumoase, totul decurs perfect pana la Toulouse, unde rue des Saules ne astepta primitoare, dar fara talonul masinii, pe care pana la urma a trebuit sa il refac la prefectura.

Asta e povestea voiajului planuit in amanunt, care s-a transformat in cel mai mare haos posibil... Si asta era inainte sa aflu ca neutrinii au depasit viteza luminii.

New York run by Swiss

Aceasta este probabil cea mai buna descriere a lui Toronno ("only tourists call it Toronto", dupa cum zice Alex, soferul autocarului cu care am mers la Niagara). Am auzit-o de la un profesor canadian, sosit aici din Polonia acum 25 de ani. Am zis "probabil" pentru ca nu am vazut inca originalul, dar sunt deja convins ca este o descriere adevarata.

Asa cum se intampla de obicei, am asteptat fara prea mult entuziasm saptamana asta canadiana. Venea dupa un road trip obositor pana in Romania, intr-un moment in care prioritatea ar fi trebuit sa fie sa termin de redactat teza. Plus ca faza de cautare a hotelului parea sa indice un fel de Vegas fara cazinouri, iar ghidul cumparat ma invita sa vizitez un turn si un "castel medieval" construit in anii '60...

Asteptarile au fost zdruncinate inca de pe drumul de la aeroport, facut intr-un "airport shuttle" cu prize electrice la fiecare scaun si WiFi gratuit. Si au disparut total dupa primele zile, astfel incat acum, in ajunul plecarii, pot sa spun ca Toronno este un oras in care m-as muta si maine daca mi s-ar ivi ocazia. Asta ca sa intelegeti ca, daca la nivel turistic nu se compara cu de-alde Londra, Roma sau Paris (dar nici nu e de lasat, experienta Niagara, spre exemplu, e ceva special), orasul asta este clar un loc in care sa vrei sa traiesti.

Ca sa va faceti o idee, iata cateva informatii obtinute de la soferul palavragiu. 5.8M de locuitori in zona metropolitana, vreo 2 si ceva in oras. Una din doua persoane nu este nascuta in Canada. Peste 140 de limbi vorbite in oras, Toronno e impartit in cartiere gen Little Italy, Chinatown sau Korea City. Orasul in sine e un mix de case victoriene clasice si zgarie nori, iar zgarie norii sunt si ei impartiti in 2 categorii: cladiri de birouri si cladiri rezidentiale (am si cifre precise din domeniul imobiliarului obtinute de la acelasi sofer care joaca si hochei intr-o echipa de amatori, dar va scutesc de aceste detalii). Temperaturile medii sunt in jur de 27 de grade vara si -3 iarna, cand insa se poate ajunge si la -20.

Tot Alex spune ca aici criminalitatea e aproape inexistenta, ceea ce imi cam dadusem si eu seama plimbandu-ma pe strazi la diferite ore (si am mers pana si pe sub niste poduri suspecte, unde ma asteptam sa dau peste tot felul de homelesi). In ciuda faptului ca orasul e impartit pe criterii etnice, nu exista zone rau famate, lumea merge mult pe jos, strazile sunt tot timpul luminate. O chestie care m-a socat e ca nu am vazut pe nimeni cu copii mici, dar mi s-a explicat ca aici lumea se muta "uptown" cand se casatoresc sau cand se nasc copiii.

Cateva chestii mi s-au parut super-tari. Toronto Islands, la care se ajunge in 10 minute cu vaporasul, un fel de parc, cea mai linistita zona de recreere pe care am vazut-o. Pe insule sunt si cateva sute case, care arata intr-un mare fel. PATH, o retea de culoare subterane, de fapt un oras subteran. 27 de km de tunel pietonal pe sub oras, facand legatura intre toate cladirile importante, impanat cu magazine si restaurante, astfel incat oamenii sa nu fie nevoiti sa scoata nasul in frig iarna (dar foarte populat si pe vreme buna, dupa cum am simtit azi pe pielea mea). "Urban eateries", zone de restaurante la subsolul vreunei cladiri sau in PATH, unde mesele sunt in centru si sunt comune tuturor celor 10-20 de restaurante, astfel incat, dintr-un grup de prieteni, unul poate manca de la KFC, al doilea de la Subway, al treilea de la greci sau de la mexicani si tot asa. Orange Julius, o franciza geniala de sucuri naturale, smoothies si cocktailuri fara alcool. Iar maine mai am timp de noi descoperiri...

PS: Nu puteam sa inchei fara o critica: si aici acelasi sistem idiot, in care preturile sunt afisate fara taxe si te trezesti la casa ca de fapt ai de platit cu totul altceva. Concluzia ii apartine aceluiasi Alex: "This is Canada, the price you see is never the price you pay".

Responsabilitate

Ma intreb, oare ziaristii care scriu acum in draci despre nebunul care a impuscat sute de oameni si ii publica scrierile, tabloidele care in goana dupa senzational promoveaza orice sarit de pe fix care a considerat ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume, producatorii de filme in care tot felul de Zodiaci si Unabomberi sunt prezentati ca niste genii neintelese, toti astia or simti macar un mic firicel de responsabilitate pentru ceea ce s-a intamplat?

Ah, si ma abtin cu greu sa nu vorbesc din nou de poporul american, cel mai de temut contra-argument la teoria darwinista, care se pregatise deja sa atace vreo 3-4 tari musulmane.

Homare Sawa, sigur nu ati auzit de ea

Recunosc, misoginul din mine a suferit teribil timp de 120 de minute aseara. Alesese sa priveasca USA-Japonia in amintirea unui Suedia-Germania de acum cativa ani, tot o finala de ceva, care il amuzase teribil. Dar dupa astea 120 de minute, finala campionatului mondial de fotbal feminin era mai tare decat cea a baietilor din vara trecuta. Poate ca tactic nu era meciul perfect (desi mult peste orice intalnire de Liga 1), dar traseele erau gandite. Poate ca fizic performantele nu erau aceleasi (desi Abby Wambach e mai puternica decat Torje, Costea sau Dodel), dar efortul era exemplar. Ok, primul gol al japonezelor fusese putin comic, dar al doilea (marcat de cea care da titlul postului) era demn de orice gol marcat de Ibrahimovic sau Chicharito. Si, poate cel mai important, misoginul aprecia fotbalul asta mai lent dar jucat in ideea de a marca goluri, nu de a te apara sau de a face tiki-taka 80 de minute. Ii era un pic rusine, dar renuntase sa mai schimbe la Supercupa Romaniei sau la si mai plictisitoarea Copa America si privea un fotbal fara intrari dure, fara rezultate decise de pariuri sportive, si, culmea, fara Gigi Becali. Cand, in ultimul minut de joc, Azusa Iwashimizu a facut probabil cel mai elegant fault in situatie de ultim aparator, misoginul era aproape convins sa devina feminist si sa mai dea o sansa pana si boxului feminin. Dar dupa 120 de minute au urmat penaltyurile... E adevarat ca ultimele 2 penaltyuri au fost trase excelent. Dar primele 6... Stiu, si multi fotbalisti barbati au ratat penaltyuri in situatii similare. Dar nu in felul asta. Hai, ca vrei sa rupi plasa si dai pe langa, ca nu bati foarte plasat si ghiceste portarul coltul, ca e unul aiurit care isi bate joc... Dar 6 jucatori care sa dea toti pasa la portar de la 11m nu am mai vazut. Serios, chiar si penaltyurile marcate au fost batute prost, dar le-a scapat portarul american printre maini (Hope Solo, probabil emotionata ca unul in tribuna avea placuta cu "Hope, would you mary me?"). Asa ca misoginul e acum convins ca femeile nu inteleg suficient de bine semnificatia momentului ca sa se poate concentra cum trebuie. Isi imagineaza cum se gandeau deja ele la felul in care or sa decoreze camera in care vor tine cupa, cum traiau o adevarata drama la gandul ca snurul medaliei pe care o vor primi nu se asorteaza cu echipamentul, in fine, cum nu isi puteau scoate din minte vorbele antrenorului (sau antrenoarei in cazul americancelor) care le sfatuise sa fie calme. "Oare ce o fi vrut sa spuna, ca in general nu sunt calma? Oare asta e imaginea exterioara care reiese din comportamentul meu care incerc sa fie cat mai asertiv cu putinta? Sau poate nu vorbea despre mine. Poate se referea la vaca aia grasa de Alex Morgan, aia are tot timpul probleme sa isi stapaneasca nervii... Pfff, nah ca am ratat. Eh, e bine si asa, nu mi-a stat bine niciodata cu aur, medalia asta de argint o sa imi scoata mai bine in evidenta zambetul"

Tara de unde rasare soarele

Am intarziat un pic postarea despre Japonia. Si pentru ca am o groaza de alte chestii de facut, dar mai ales pentru ca imi imaginam reactiile de "du-te bah de aici, tie nu iti place nimic" in cazul in care scriam ca nici Japonia nu m-a impresionat. Asa ca am preferat sa se mai aseze amintirile si sa mai dispara din saturatia produsa de mancarea japoneza. Cum in week-end m-am surprins poftind la o frigaruie japoneza, am hotarat ca e momentul sa va povestesc, fie ce-o fi.

Ca sa fie clar de la inceput, ce o sa scriu se refera doar la Kyoto, am inteles ca alte orase mai mari, gen Tokyo sau Osaka sunt foarte diferite. Iar trenul care m-a dus de la aeroportul din Osaka pana la Kyoto si ale carui sine treceau efectiv pe deasupra oceanului pare sa confirme aceasta teorie.

Kyoto asadar este orasul turistic prin excelenta. Fosta capitala a imperiului pentru secole bune este considerata locul unde s-au nascut cultura si traditiile japoneze. Si aici vine surpriza. Pentru ca la Kyoto, leaganul civilizatiei nipone, nu prea e mare lucru de vizitat. Bine, aici ii exceptam pe fanii neconditionati ai templelor budhiste sau ai sanctuarelor shintoiste, care ar fi extrem de satisfacuti de sutele (fara exagerare) astfel de "biserici". Pentru un om normal, vreo 4-5 temple sunt suficiente ca sa iti faci o idee, asa ca noi in ultima zi am ajuns sa vizitam muzeul locomotivei cu abur (aveam de ales intre asta si muzeul manga). Ceea ce este cel mai aiurea la toate templele, resedintele si palatele din Kyoto este ca sunt toate la fel. Niste casute de lemn, cu faimoasele acoperisuri japoneze din coaja de bambus, cu tatami pe jos si cu obloane de jur imprejur, care pot crea orice atmosfera de la celula la terasa. E ok, interesant, dar atunci cand nu ai nici urma de mobila, iar singurele chestii care fac diferenta sunt desenele de pe pereti, si alea destul de discrete, iti trebuie o pasiune foarte mare pentru a vizita iar si iar aceeasi chestie in diverse locuri. In afara de asta, orasul e un adevarat dezastru arhitectural dupa standardele europene, cu mici temple incadrate de cladiri cu 5-6 etaje si cu multe blocuri care la noi s-ar numi "comuniste". Asta, plus reteaua electrica agatata pe stalpi dadea uneori senzatia de Romania (doar ca peisaj, despre oameni mai jos)...

Cam asta pentru cei interesati de obiectivele turistice. In rest, ca atmosfera, Kyoto nu pare foarte diferit de un oras european mediu ca marime. Cu mici exceptii lumea se imbraca la fel, poate fustele fetelor fiind ceva mai scurte si costumele barbatilor ceva mai prezente. Magazinele normale se inchid pe la 6, iar in zonele comerciale pe la 8. Bine, spre deosebire de Franta cel putin, exista ideea de magazin alimentar deschis non-stop. Lumea mananca mai devreme seara, noi cand am iesit dupa 8 in timpul saptamanii am ramas ultimii clienti. Nu exista ideea de terasa, nici un bar/restaurant nu pune mese in strada si am cautat jumatate de ora sa gasim un loc unde sa putem bea o bere pe la ora 6. Mancarea e diferita in sensul ca este gatita altfel decat in Europa, dar nu mi-a fost greu sa identific ceea ce mananc. Ceea ce mi s-a parut interesant este ca fiecare restaurant e specializat intr-o chestie si serveste doar chesta aia. Asa ca trebuie sa te hotarasti mai intai ce vrei sa mananci si abia pe urma sa alegi restaurantul.

Daca orasul nu a fost extraordinar ca atmosfera si arhitectura, civilizatia si educatia oamenilor m-a surprins, chiar venind incarcat cu povesti recente post-Fukushima. Nimic nu ma pregatise insa pentru oameni care aveau ca meserie sa rupa frunzele copacilor cu mana spre a le da o anumita forma. Sau pentru oameni care alegeau pietrele din gradina imperiala una cate una. Sau pentru oamenii care se aseaza la cozi perfecte asteptand metroul sau verdele la semafor. Sau pentru vanzatoarea care nu vorbea engleza dar s-a chinuit 10 minute sa imi explice ca, desi cerusem doar 2 bule de inghetata, imi pot alege si o a treia gratis. Nu stiu cum se tine acum economia Japoniei, dar oamenii pareau sa fie linistiti financiar. Cum turistii europeni sau americani lipseau cu desavarsire speriati de cutremure si radioactivitate, nu a fost prea greu sa observ multimea de pensionari japonezi, in special femei, care vizitau Kyoto. O tara in care pensionarii isi permit sa faca turism e ok, zic eu.

Hai ca pana la urma parca nu am criticat chiar asa tare orasul. Mi s-a parut o experienta mult mai ok decat Las Vegas, in ciuda celor 3 ore in plus de zbor. Dar totusi, dupa ce am vazut, nu m-as duce sa locuiesc la Kyoto (gandul supei miso la fiecare masa ma infioara).

What a day...

Din cand in cand exista zile asa, un pic mai speciale. Zile care incep cu o dubita parcata pe trotuar care da cu spatele exact cand treci tu pe acolo. Dupa ce reusesti sa te feresti la milimetru, te duci la sofer sa ii zici vreo doua de bine si vezi ca de fapt dubita e goala, ca a fost parcata gresit in panta si acum a luat-o la vale si se indreapta vertiginos spre masinile care sunt oprite la semafor. O tii cat poti de tare si, desi dubita te trage dupa ea, reusesti sa o incetinesti, iar intr-un final chiar sa o opresti la jumatate de metru de masina unui nene care te priveste buimac. Zile care continua monoton, presarate din cand in cand cu intrebari de "te-ai gandit ce faci de la toamna?"... Cand, satul de cele 30 de grade din birou te hotarasti sa te duci sa lucrezi acasa. Unde, la ora 5 jumate, cuptorul magic cumparat anul trecut se opreste in plina pregatire a cinei si refuza sa mai porneasca (adevarul e ca tot dadea semne de cateva saptamani), asa ca incarci monstul de 40 de kile in masina si pornesti spre magazin sa ti-l repare. Evident ca la magazin cuptorul functioneaza perfect, iar nenea rade de tine, dar il lasi totusi sa il verifice si sa ii schimbe un bec ars. Zile care se termina cu o cina rapida, astfel incat sa poti ajunge la timp la cursul de dans, unde proful te distruge efectiv timp de 2 ore jumate, cu o serie de figuri care se leaga nu doar una de alta, ci si de alte figuri pe care ti le-a aratat ieri (sau acum cateva luni, nici nu mai stii cat a fost de atunci), asa ca iesi de la sala stors de orice urma de energie si te tarai pana acasa unde tot ce mai poti face e sa te dusui rapid si sa adormi citind un articol despre optical switching.

Brussels

Pentru ca duminica m-am intors din Japonia cu multe chestii de povestit, iata ca astazi scriu in fine ceva. Dar cum inainte de a merge la Kyoto am fost la Bruxelles, iar cronologia imi este foarte draga, o sa incep cu amintirile care mi-au ramas din Regatul Belgiei, asezate frumos in pagina, cu liniuta.

- in orice epoca anterioara secolului XX, o tara in situatie Belgiei de azi ar fi in razboi civil. In ziua noastra insa, oamenii nu mai au nici macar curajul de a porni cu furci si topoare impotriva celor pe care ii urasc, asa ca situatia tarii se rezuma la doua jumatati care se detesta teribil si care se ataca barbateste in mass-media si in parlament
- flamanzii nu numai ca au o parere proasta despre valoni, dar au o parere si mai proasta despre francezi, principala problema fiind ca "francezii sunt lenesi". Cred ca acelasi sentiment l-am recunoscut si printre elvetieni (asa e Stef?)... Si mi se pare oarecum ciudat, pentru ca atat belgienii cat si elvetienii nu au produs nimic semnificativ pentru restul globului in afara de jucatori de tenis, ceasuri si ciocolata. Nu prea inteleg cum vine treaba asta cu "noi suntem mai buni decat ei, dar putem numara pe degete toate reperele culturale si stiintifice pe care le-am creat".
- am stat la un hotel genial, probabil cel mai frumos de pana acum, Hotel des Colonies
- orasul m-a surprins foarte placut, probabil pentru ca toti cei care imi vorbisera despre el o facusera intr-un mod negativ. Am avut suficient de mult timp sa vizitam (mai ales eu), asa ca am gasit multe locuri extrem de interesante. Plus ca vremea a fost geniala pentru luna mai.
- Grand Place este oficial cea mai frumoasa piata pe care am vazut-o
- am mancat faimoasele sandwichuri belgiene si la fel de faimosii cartofi prajiti, totul asezonat cu faimoasa bere belgiana, fara sa fiu foarte impresionat. Adica nah, a fost bun, dar raman tot cartofi prajiti cu friptura si bere.
- La Belle Maraichère este un restaurant care trebuie neaparat incercat daca ajungeti in zona (chiar daca e un pic cam scump)
- am asistat la prima parada gay din viata mea. Nu inteleg conceptul, nu inteleg scopul, nu inteleg organizarea.
- am incercat sa vizitez Parlamentul European, dar era ascuns dupa o gara, asa ca m-am multumit cu imprejurimile, respectiv parcul Leopold si "une baraque à frites" foarte cunoscuta. M-am tot uitat dupa idolii mei Jiji si EBA, dar au fost de negasit.
- e amuzant sa vezi o multime de oameni imbracati la 4 ace asezati langa o baraca mancand cartofi prajiti in pauza de masa.
- am fost la muzeul automobilului si am aflat ca belgienii chiar faceau masini pe la 1920...
- am zarit un restaurant romanesc in centru si am intrat intr-o alimentara romaneasca undeva intr-o suburbie la capatul metroului de unde am cumparat savarine si ciocolata Laura cu crema de caise.
- mi s-a parut de necrezut faptul ca o strada intreaga vestita pentru restaurantele sale (rue des Bouchers) a fost practic preluata de magrebieni, care au transformat-o intr-o serie de terase de calitate indoielnica in care meniul este insotit uneori de propuneri interesante de sex online.
- nu am mancat varza de Bruxelles, nici ciocolata belgiana, nici Speculoos.

Cam asta ar fi marturia mea despre orasul detestat atat de valoni cat si de flamanzi, capitala unei tari dezbinate si divizate, dar caruia i se potriveste ca o manusa rolul de "capitala a Europei".

Si pentru ca Irinuca se arata nerabdatoare, cantecelul i se dedica.

Verdele meu

E o poveste interesanta despre cum se schimba lumea, despre puterea "brandingului". Cand eram mic, verdele nu era o culoare prea cool. Adica nah, coloram iarba din cartile de colorat cu verde, dar cam atat. Multa vreme verdele a fost simbolul toxicului, straniului, murdarului. Ce era verde? Maruntaiele extraterestrilor. Lichidele suspecte din care rezultasera testoasele ninja. Deseurile radioactive din Captain Planet. Sucul ala dubios de la tec despre care ne tot intrebam ce fruct o fi vrand sa reprezinte. Din cand in cand intestinele unei muste zdrobite pe perete, pe care o declaram imediat "de cacat". Si mai erau spiridusii si apa de la wc din "Irish". Nici macar uniformele alea de camuflaj nu erau considerate verzi, ci "kaki". Ce sa mai, verdele era o culoare marginalizata in copilaria si adolescenta mea.

Timpul a trecut usurel, s-a semnat (sau nu) un tratat la Kyoto, Al Gore a castigat Nobelul, benzina s-a scumpit, ecologistii au castigat alegeri, au aparut "credite carbon", toate astea in vreo 15 ani. Totul este sau trebuie sa fie acum "verde". O gluma stupida de scientist ar fi ca "green is the new nano"... Si uite asa au aparut tot felul de chestii verzi, de multe ori asociate cu ideea de curat. Avem pasta de dinti verde, lichid de vase bio verde, Pronto verde pentru lemn, detergent lichid verde, ce sa mai, aproape tot ce tine de curatenie e azi verde, deci "green", deci bio, deci ecologic. Nu conteaza ca nu stim de ce am avea nevoie de clorofila in pasta de dinti sau ce produs bio da culoarea verde la produsul din toaleta.

Un nene mi-a explicat intr-o zi cum fiecare cultura asociaza un alt miros cu ideea de curat (de aia sapunul ala basic miroase diferit in Romania fata de Franta si fata de Anglia) din motive deloc obiective. Iata ca treaba sta la fel si in cazul culorilor, iar evolutia (sau in orice caz, schimbarea) se intampla extrem de repede, metodele de reprogramare a creierului fiind foarte eficiente.

A venit primavara, dar degeaba

Doua mici observatii despre natura umana pe care le-am facut in ultima saptamana. Nu o sa comentez, doar o sa descriu faptele:

- Franta, UK si USA hotarasc sa intrevina in Libia. Se cade de acord asupra unei zone de interdictie aeriana, prin care practic armata colonelului nebun nu mai are voie sa atace rebelii. Conducatorii militari ai acestei operatiuni tin sa explice cu foarte mare grija ca ei de fapt nu iau partea nimanui si ca tot ce vor este ca poporul libian sa poata decide singur. Dupa o saptamana jurnalele de stiri ne explica senin si cu bucurie cum ca "rebelii libieni avanseaza" si au ocupat nush ce oras. Nimeni, dar absolut nimeni, nici pe CNN, nici pe BBC, nici pe TF1, nu se intreaba de ce zona aia de restrictie se aplica intr-un singur sens.

- Astazi s-a organizat la Paris o licitatie pentru un set de manuscrise ale lui Emil Cioran. Nu am fost atent la detalii, nu stiu cine, ce si de ce vinde. Dar am vazut-o pe tanti de la BCU care declara ca ei or sa participe la licitatie si ca vor incerca sa cumpere 5-10 astfel de obiecte. In acelasi reportaj se explica insa ca ministerul culturii din Romania nu participa la licitatie din lipsa de fonduri... Ca fapt divers, sefa de la BCU estima un manuscris la 4-5 mii de euro. Oare cat o plati ministerul lunar pe consumabile? Sau pe benzina ministrului maghiar al culturii romane? Sau, si mai important, cu cati bani o fi participat acest minister la constructia catedralei mantuirii neamului prost?

PS: Eu sunt bine, sanatos, am fost productiv saptamanile astea, am cercetat foarte mult. O sa fiu in Romania saptamana viitoare, deci cu unii dintre voi o sa ma vad in curand.

Lumea perfecta

Citind un post de-al prietenului Andi, care de curand s-a apucat de scris pe blog, m-am gandit un pic la ideea asta, de tara perfecta. Mai precis, la cum s-ar putea crea o tara perfecta.

Totul a pornit de la asta, o stire pe care am vazut-o si eu de dimineata si mi-a fost rusine sa i-o trimit si Oanei pe facebook. La asta s-au adaugat si stirile din Libia, unde jumatate de glob s-a hotarat ca vrea sa instuareze democratia.

Si mi-am sat seama ca eu am o mare problema cu democratia, mai precis cu ideea de egalitate si de vot universal. Nu mi se pare normal ca parerea unei persoane care habar nu are pe ce lume traieste sa valoreze la fel de mult ca opinia unei persoane bine informate. Ca votul unei persoane rauvoitoare sa valoreze cat cel al unei persoane cu intentii bune.

Daca stam sa ne gandim un pic, ideea asta de "democratie" nici nu se mai aplica altundeva in afara treburilor publice. Nu o sa auzi niciodata intr-o firma sa se zica "hai sa facem un referendum sa vedem ce si cum". Nu frate, decizia se ia pe baza numarului de actiuni pe care le ai. Esti mai destept? Ai muncit mai mult? Ai mai multe actiuni decat unul prost si lenes, iar votul tau conteaza mai mult. E logic, nu? Eh bine, de ce teoria asta nu se aplica si atunci cand se voteaza primarii, parlamentarii, presedintii?

Ma tot gandeam prin urmare de ceva vreme la ideea de vot cenzitar, dar nu gasisem inca nici un criteriu care sa stabileasca "numarul de actiuni". Sunt prea multe variante care ar putea fi luate in seama: banii pentru manelisti, inteligenta pentru olimpicii de matematica, numarul de goluri marcate pentru fotbalisti si tot asa. Azi mi-am dat seama ca problema venea de la faptul ca gandeam la o scara prea mica. De ce trebuie sa fie ales un criteriu? Hai sa facem cate o tara din fiecare tip si fiecare sa mearga unde vrea. Cand intri intr-o tara ti se calculeaza "valoarea" in tara respectiva si in functie de asta poti vota. Scoti extrasul de cont, rezolvi integrala, cantaresti peste 100 de kile si gata, stii unde stai si cat valorezi. Asa ar putea exista in continuare si democratii, pentru cei care se simt bine asa, si dictaturi (spre exemplu Stefu ar putea in sfarsit sa aiba in mod oficial tara lui), si tari unde calitatile de bautor de bere sunt recunoscute la adevarata valoare. Toata lumea ar fi multumita si am trai fericiti pana la adanci batraneti.

PS: Eu m-as duce in tara bunului simt, acolo unde daca arunci ceva pe strada ti se scade un credit, daca te bagi in fata la coada primesti amenda si unde daca te uiti la televizor inseamna ca esti deja in puscarie.

Si o variatiune pe aceeasi tema:

Algoritm de civilizatie urbana

Situatie: mergi pe trotuar si din fata apare o alta persoana. Dupa o scurta analiza, iti dai seama ca traiectoriile voastre s-ar intersecta si ar fi indicat sa va ocoliti.

Problema: Va ocoliti prin partea dreapta sau prin partea stanga?

Rezolvare: Orice persoana dreptace sau care a condus vreodata vreo masina in afara UK-ului sau Japoniei o sa aiba tendinta de a ocoli prin dreapta. Prin urmare, cu toata consideratia pe care o am pentru japonezii si britanicii stangaci, propun adoptarea acestui standard international prin care oamenii se evita printr-o fandare suava in partea dreapta.

Atentie: Regula de mai sus nu se aplica in cazul cetatenilor care si-au scos cainele la plimbare. Acesti cetateni vor evita alte persoane prin partea pe care se deplaseaza entitatea canina proprietate personala, pentru a nu bloca cu lesa restul pietonilor care nu poseda caini.

Stanidamus

Stiu ca erati siguri ca am o parere despre ce se intampla acum in tarile arabe, doar eu am o parere despre orice. Si pentru ca e a mea, evident ca va intereseaza si pe voi. Asa ca o sa incerc sa fac niste preziceri (nu, nu sub forma de catrene).

Citeam la un moment dat niste studii sociologice despre cartierele rau famate din lume. Prima concluzie era ca sunt asezate in principal la periferie. Bine, era ceva mai complicat decat atat, pentru ca oamenii demonstrau practic ca nu asezarea geografica e decisiva, ci cat de bine este legata zona respectiva de restul orasului. Reusisera chiar sa gaseasca si cateva exemple cu cartiere din astea ciudate asezate in zone centrale care sa le sustina ideea. In fine, concluzia generala era totusi ca la periferie e naspa. Descoperirea cea mai interesanta era insa ca, din punct de vedere cultural, periferiile astea se aseamana mai mult intre ele decat cu orasele de care apartin. Adica un cartier nashpa din Buenos Aires e foarte similar (oare "similar" suporta grad de comparatie?) cu un cartier nashpa din Tokyo sau cu unul din Zurich (chiar Stef, exista cartiere rau-famate in Elvetia?)

Bun, unde vreau eu sa vin cu asta... Pai vreau sa ajung la faptul ca e foarte probabil ca periferia nordica a Imperiului Roman (frumosul spatiu carpato-danubiano-pontic) sa aiba mai multe in comun decat ne-am astepta cu periferia de est (Palestina, Liban, Siria) si cu cea de sud (Egipt, Tunisia, Algeria). Din experienta personala, asemanarile sunt izbitoare: vorba lunga, importanta mare a familiei, pauze lungi si dese, inteligenta nativa, smecherie nativa si ea, calitati pentru stiintele exacte, temperament coleric, alegerea caii usoare, accentul pe traditii si religie, mania persecutiei... Si probabil as mai putea gasi si altele.

Acum, ce imi spune mie chestia asta. Imi spune ca istoria noastra se va repeta in zonele astea. Bun, i-au dat jos pe Mubarak si Ben Ali, au devenit liberi. Ce se va intampla acum? Pai va urma la conducere un nou val de smecherasi, care o vor freca la greu, facand bani din camile si piramide. Vazand ca libertatea nu a rezolvat nimic, oamenii isi vor lua talpasita si vor trece balta mediterana, intr-o vizita permanenta pe la rudele din Europa. Si cum tarile de predilectie, Italia si Franta, si-au aratat deja capacitatea de a integra genul asta de mase (da, glumesc), o sa fie un show total. Asa cum spaniola o sa ajunga limba dominanta in America (asta chiar e pe bune), le fel si araba o sa ajunga limba dominanta in Europa Occientala (asta e o prezicere). Prin urmare, dragilor, puneti mana si practicati, cititi Coranul si luati-va mai multe neveste, pentru ca asta e viitorul.

America part 2 (Sin City)

Si uite asa am ajuns sa iau avionul spre Las Vegas... British Airways, o companie pe care o recomand tuturor celor care considera ca si mine ca Air France si orice companie membra Sky Team ar merita ca vulcanii din Islanda sa erupa non-stop ca ei (de fapt ele, companiile) sa dea faliment si sa moara in chinuri groaznice. In fine, dupa un zbor lung si 3 comedii vazute una dupa alta, am ajuns la McCarran International Airport din Las Vegas. Nu stiu daca primaria a cumparat locul de la vreun scotian (de unde si numele, care poate fi insa si o reclama la vreun frate de-al lui McDonald), dar aeroportul asta mie mi s-a parut mai mic decat Blagnac (pentru cei care nu stiu, aeroportul Toulouse-Blagnac este o chestie mica careia i s-a adaugat recent o coada lunga, numita pompos terminal D).

Spre deosebire de Blagnac, la McCarran asta ai si vamesi, care chiar te controleaza. Eram oarecum inspaimantat de povestile auzite, in care intrarea pe taramul fagaduintei este foarte dificila. Dar treaba a mers destul de repede, chiar daca am avut de completat inca vreo 2 formulare in care spuneam aceleasi lucruri pe care le spusesem si in cererea de viza. Odata acceptat in US, am inceput sa caut un mijloc de transport pana la hotelul meu de pe faimosul Strip. Pentru amatorii de istorie si geografie, Las Vegas a inceput sa fie un oras important odata cu constructia barajului Hoover si de prin anii '40 au fost legalizate jocurile de noroc. Ca orice oras american demn de numele asta, Vegas are un downtown unde se lucreaza si un uptown unde se locuieste. Pana la inceputul anilor '90, cazinourile erau grupate in downtown, in asa numita "Freemont area". Cam in acea perioada a inceput constructia de cazinouri pe "Strip", partea de sud a bulevardului care iesea din oras. Toate astea ca sa intelegeti ca in Las Vegas totul este grupat pe o strada de vreo 7km, dincolo de care incepe porumbul (sau, in cazul de fata, cactusii). Hotelul meu, la care am ajuns intr-un final cu "a special shuttle" pentru care nu exista bilete sau chitante, e in partea de nord a Stripului, iar conferinta s-a tinut undeva in partea de sud, asa ca am avut ocazia sa vizitez toate obiectivele turistice de 2 ori pe zi...

Treaba e cam asa: Las Vegas e probabil cel mai mare kitsch care poate exista pe fata pamantului. Nu stiu, banuiesc ca americanii nu au vazut prea multe la viata lor, pentru ca altfel nu pot sa imi explic succesul unei chinezarii prafuite plina cu masinute de poker. Sigur, sunt si cateva chestii geniale (spre exemplu am fost la Cirque du Soleil si am vazut Kà), dar tot ce este frumos paleste in umbra coloanelor "de marmura" facute din plastic, in fata copiilor shiny ale Turnului Eiffel, Statuii Libertatii sau Canal Grande. Ziua senzatia este aceeasi ca intr-o statiune de la malul marii in extra-sezon, prafuit si gol. Iar seara totul straluceste si canta. Multe terase, multi oameni care beau si multi cersetori. La fiecare colt de strada, cate 6-7 hispanici impart fluturasi cu femei dezbracate care pot sa iti ofere companie contra unei sume modice. Iar la colturile de strada mai excentrate, hispanicii sunt inlocuiti cu niste cutii de ziare pline cu acelasi tip de informatie.

Au fost multe lucruri care nu mi-au placut in America. Reclamele de la televizor, din care intelegi clar ca tara aia e plina de grasi diabetici si de oameni care nu si-au platit taxele. Fotbalul american, cel mai idiot spor cu putinta, unde atacul se intrerupe din 2 in 2 minute ca sa bage publicitate la tv si ca sa danseze majoretele pe stadion. Cazinourile, unde 90% din spatiu e ocupat de "pacanele", ca intr-o dugheana de cartier, nu ca intr-un cazinou adevarat. Lumina artificiala din hoteluri, care te face sa pierzi orice notiune a timpului, lucru total aiurea cand te lupti deja cu decalajul orar. Preturile afisate, care nu includ taxe si la care, atunci cand vrei sa platesti, se adauga tot timpul niste procente fara nici o logica. Chelnerii care nu zambesc si care inspira mai degraba teama decat dorinta de a reveni. Produsele care costa de 3 ori mai mult intr-un magazin decat la magazinul fix de langa. Receptionera proasta care m-a facut sa ratez excursia nerambursabila la Grand Canyon (bun, sa zicem ca a fost si vina mea in treaba asta pentru ca nu am facut un tur de recunoastere al celor 6 parcari din jurul hotelului si nu mi-am imaginat ca "North Parking" e langa "South Entrance").

Ca si concluzie, Las Vegas e clar cel mai urat loc pe care l-am vizitat, iar America s-a conformat total la "my low expectations". Sunt mai convins ca niciodata ca tara aia traieste doar din simplul fapt ca atrage prin salarii o mare parte din creierele produse de restul lumii. Dar dupa 3 generatii de locuit acolo, rezultatul este o rescriere totala a genelor si crearea de imbecili si ignoranti.

Cam atat despre super-putere si super-oras, va las un cantecel cu care m-am trezit ieri in cap.

America part 1 (viza)

Mah, deci da, am fost si in America. Si nu oriunde, la Las Vegas, simbolul suprem, locul pe care l-am vazut de sute de ori in filme, unde americanii merg sa se distreze in week-end, sa se imbete dupa ce ii paraseste iubita, sa vada o buca de stripteuza inainte de nunta sau chiar sa se casatoreasca rapid cu femeia/barbatul visurilor lor. Si, culmea, nu mi-a placut...

Dar frumos e sa povestesc totul cronologic. Mai intai m-am dus sa iau viza. Am fost pe la destule ambasade pana acum incat sa nu fiu asa usor de surprins, dar aici socul a venit instant. Ca sa iti fixezi intalnire la ambasada USA de la Paris ai de ales intre a suna la un numar cu supra-taxa sau a plati direct cu cardul pe net o suma modica de $16. Nu, nu e pretul vizei, e pretul pe care oamenii ti-l cer ca sa iti dea dreptul sa treci de vajnicii aparatori ai taramului american de langa Place de la Concorde. Stiind din povestiri (nu, nu doar de la Iuniana) ca viza de state nu se obtine chiar asa usor, m-am pregatit cu toate documentele de pe lista si m-am inarmat cu multa rabdare. Surprinzator, am fost chemat la ghiseu in 5 minute si baiatul a inceput sa ma intrebe ce vreau eu sa fac in tara lui. "Ma duc la o conferinta", zic eu, "uitati invitatia". Se uita la ea, se uita la mine si aud "In ce faceti cercetare?"... "Ok", imi zic, "facem conversatie. E bine". "In informatica, retele wireless pentru autovehicule". Cand sa incep sa imi recit lectia, cu hardware instalat pe masini care o sa rezolve toate problemele umanitatii, ma intrerupe "Si aveti articolul cu dumneavoastra?". Doua secunde cu gura cascata si apoi: "Nu, nu era trecut pe lista de documente. Plus, stiti, copyrightul nu imi da voie sa il fac public". Cu o fata fara nici o expresie, pe un ton neutru, fara sa asculte explicatiile mele, omul continua "Dar alte articole ati mai publicat?". Acum iar pare interesat de ce fac eu, dracu' sa il mai inteleaga... "Da, vreo 3". "Si le aveti cu dumneavoastra?". Nu mai rezist... "Nu, in lista cu documente nu scria ca trebuie sa vin cu portofoliul". Ironia mea fina nu are nici un efect asupra lui, ceea ce ma indispune total. "Uitati ce domnule (ochii in foaie)... Stanica (pronuntat extrem de corect). Cand va intoarceti la (din nou ochii in foaie).... Toulouse?". "Asta seara". "Foarte bine, azi e vineri. Luni va rog sa ne trimiteti prin fax articolele publicate si articolul pe care  mergeti sa il prezentati la (din nou citeste formularul)... Vegas. Ah, si un CV sa ne trimiteti. Si sunt sigur ca o sa se rezolve rapid". Ultima propozitie ma calmeaza. Zic doar "Ok. Doar ca eu credeam ca vin sa iau o viza, nu la un interviu pentru un job". De data asta pare sa schiteze un zambet in timp ce apasa butonul cu "Next" si imi arunca un "Good bye". Cand ies imi dau seama ca nici macar nu am scos din rucsac documentele care erau pe lista si pe care le pregatisem... M-am intors la Toulouse, iar luni am faxat articolele si CV-ul. Marti am gasit in posta pasaportul cu viza de America pe urmatorii 10 ani... (to be continued)