Ma intreb, oare ziaristii care scriu acum in draci despre nebunul care a impuscat sute de oameni si ii publica scrierile, tabloidele care in goana dupa senzational promoveaza orice sarit de pe fix care a considerat ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume, producatorii de filme in care tot felul de Zodiaci si Unabomberi sunt prezentati ca niste genii neintelese, toti astia or simti macar un mic firicel de responsabilitate pentru ceea ce s-a intamplat?
Ah, si ma abtin cu greu sa nu vorbesc din nou de poporul american, cel mai de temut contra-argument la teoria darwinista, care se pregatise deja sa atace vreo 3-4 tari musulmane.
Monday, July 25, 2011
Monday, July 18, 2011
Homare Sawa, sigur nu ati auzit de ea
Recunosc, misoginul din mine a suferit teribil timp de 120 de minute aseara. Alesese sa priveasca USA-Japonia in amintirea unui Suedia-Germania de acum cativa ani, tot o finala de ceva, care il amuzase teribil. Dar dupa astea 120 de minute, finala campionatului mondial de fotbal feminin era mai tare decat cea a baietilor din vara trecuta. Poate ca tactic nu era meciul perfect (desi mult peste orice intalnire de Liga 1), dar traseele erau gandite. Poate ca fizic performantele nu erau aceleasi (desi Abby Wambach e mai puternica decat Torje, Costea sau Dodel), dar efortul era exemplar. Ok, primul gol al japonezelor fusese putin comic, dar al doilea (marcat de cea care da titlul postului) era demn de orice gol marcat de Ibrahimovic sau Chicharito. Si, poate cel mai important, misoginul aprecia fotbalul asta mai lent dar jucat in ideea de a marca goluri, nu de a te apara sau de a face tiki-taka 80 de minute. Ii era un pic rusine, dar renuntase sa mai schimbe la Supercupa Romaniei sau la si mai plictisitoarea Copa America si privea un fotbal fara intrari dure, fara rezultate decise de pariuri sportive, si, culmea, fara Gigi Becali. Cand, in ultimul minut de joc, Azusa Iwashimizu a facut probabil cel mai elegant fault in situatie de ultim aparator, misoginul era aproape convins sa devina feminist si sa mai dea o sansa pana si boxului feminin. Dar dupa 120 de minute au urmat penaltyurile... E adevarat ca ultimele 2 penaltyuri au fost trase excelent. Dar primele 6... Stiu, si multi fotbalisti barbati au ratat penaltyuri in situatii similare. Dar nu in felul asta. Hai, ca vrei sa rupi plasa si dai pe langa, ca nu bati foarte plasat si ghiceste portarul coltul, ca e unul aiurit care isi bate joc... Dar 6 jucatori care sa dea toti pasa la portar de la 11m nu am mai vazut. Serios, chiar si penaltyurile marcate au fost batute prost, dar le-a scapat portarul american printre maini (Hope Solo, probabil emotionata ca unul in tribuna avea placuta cu "Hope, would you mary me?"). Asa ca misoginul e acum convins ca femeile nu inteleg suficient de bine semnificatia momentului ca sa se poate concentra cum trebuie. Isi imagineaza cum se gandeau deja ele la felul in care or sa decoreze camera in care vor tine cupa, cum traiau o adevarata drama la gandul ca snurul medaliei pe care o vor primi nu se asorteaza cu echipamentul, in fine, cum nu isi puteau scoate din minte vorbele antrenorului (sau antrenoarei in cazul americancelor) care le sfatuise sa fie calme. "Oare ce o fi vrut sa spuna, ca in general nu sunt calma? Oare asta e imaginea exterioara care reiese din comportamentul meu care incerc sa fie cat mai asertiv cu putinta? Sau poate nu vorbea despre mine. Poate se referea la vaca aia grasa de Alex Morgan, aia are tot timpul probleme sa isi stapaneasca nervii... Pfff, nah ca am ratat. Eh, e bine si asa, nu mi-a stat bine niciodata cu aur, medalia asta de argint o sa imi scoata mai bine in evidenta zambetul"
Monday, July 11, 2011
Tara de unde rasare soarele
Am intarziat un pic postarea despre Japonia. Si pentru ca am o groaza de alte chestii de facut, dar mai ales pentru ca imi imaginam reactiile de "du-te bah de aici, tie nu iti place nimic" in cazul in care scriam ca nici Japonia nu m-a impresionat. Asa ca am preferat sa se mai aseze amintirile si sa mai dispara din saturatia produsa de mancarea japoneza. Cum in week-end m-am surprins poftind la o frigaruie japoneza, am hotarat ca e momentul sa va povestesc, fie ce-o fi.
Ca sa fie clar de la inceput, ce o sa scriu se refera doar la Kyoto, am inteles ca alte orase mai mari, gen Tokyo sau Osaka sunt foarte diferite. Iar trenul care m-a dus de la aeroportul din Osaka pana la Kyoto si ale carui sine treceau efectiv pe deasupra oceanului pare sa confirme aceasta teorie.
Kyoto asadar este orasul turistic prin excelenta. Fosta capitala a imperiului pentru secole bune este considerata locul unde s-au nascut cultura si traditiile japoneze. Si aici vine surpriza. Pentru ca la Kyoto, leaganul civilizatiei nipone, nu prea e mare lucru de vizitat. Bine, aici ii exceptam pe fanii neconditionati ai templelor budhiste sau ai sanctuarelor shintoiste, care ar fi extrem de satisfacuti de sutele (fara exagerare) astfel de "biserici". Pentru un om normal, vreo 4-5 temple sunt suficiente ca sa iti faci o idee, asa ca noi in ultima zi am ajuns sa vizitam muzeul locomotivei cu abur (aveam de ales intre asta si muzeul manga). Ceea ce este cel mai aiurea la toate templele, resedintele si palatele din Kyoto este ca sunt toate la fel. Niste casute de lemn, cu faimoasele acoperisuri japoneze din coaja de bambus, cu tatami pe jos si cu obloane de jur imprejur, care pot crea orice atmosfera de la celula la terasa. E ok, interesant, dar atunci cand nu ai nici urma de mobila, iar singurele chestii care fac diferenta sunt desenele de pe pereti, si alea destul de discrete, iti trebuie o pasiune foarte mare pentru a vizita iar si iar aceeasi chestie in diverse locuri. In afara de asta, orasul e un adevarat dezastru arhitectural dupa standardele europene, cu mici temple incadrate de cladiri cu 5-6 etaje si cu multe blocuri care la noi s-ar numi "comuniste". Asta, plus reteaua electrica agatata pe stalpi dadea uneori senzatia de Romania (doar ca peisaj, despre oameni mai jos)...
Cam asta pentru cei interesati de obiectivele turistice. In rest, ca atmosfera, Kyoto nu pare foarte diferit de un oras european mediu ca marime. Cu mici exceptii lumea se imbraca la fel, poate fustele fetelor fiind ceva mai scurte si costumele barbatilor ceva mai prezente. Magazinele normale se inchid pe la 6, iar in zonele comerciale pe la 8. Bine, spre deosebire de Franta cel putin, exista ideea de magazin alimentar deschis non-stop. Lumea mananca mai devreme seara, noi cand am iesit dupa 8 in timpul saptamanii am ramas ultimii clienti. Nu exista ideea de terasa, nici un bar/restaurant nu pune mese in strada si am cautat jumatate de ora sa gasim un loc unde sa putem bea o bere pe la ora 6. Mancarea e diferita in sensul ca este gatita altfel decat in Europa, dar nu mi-a fost greu sa identific ceea ce mananc. Ceea ce mi s-a parut interesant este ca fiecare restaurant e specializat intr-o chestie si serveste doar chesta aia. Asa ca trebuie sa te hotarasti mai intai ce vrei sa mananci si abia pe urma sa alegi restaurantul.
Daca orasul nu a fost extraordinar ca atmosfera si arhitectura, civilizatia si educatia oamenilor m-a surprins, chiar venind incarcat cu povesti recente post-Fukushima. Nimic nu ma pregatise insa pentru oameni care aveau ca meserie sa rupa frunzele copacilor cu mana spre a le da o anumita forma. Sau pentru oameni care alegeau pietrele din gradina imperiala una cate una. Sau pentru oamenii care se aseaza la cozi perfecte asteptand metroul sau verdele la semafor. Sau pentru vanzatoarea care nu vorbea engleza dar s-a chinuit 10 minute sa imi explice ca, desi cerusem doar 2 bule de inghetata, imi pot alege si o a treia gratis. Nu stiu cum se tine acum economia Japoniei, dar oamenii pareau sa fie linistiti financiar. Cum turistii europeni sau americani lipseau cu desavarsire speriati de cutremure si radioactivitate, nu a fost prea greu sa observ multimea de pensionari japonezi, in special femei, care vizitau Kyoto. O tara in care pensionarii isi permit sa faca turism e ok, zic eu.
Hai ca pana la urma parca nu am criticat chiar asa tare orasul. Mi s-a parut o experienta mult mai ok decat Las Vegas, in ciuda celor 3 ore in plus de zbor. Dar totusi, dupa ce am vazut, nu m-as duce sa locuiesc la Kyoto (gandul supei miso la fiecare masa ma infioara).
Ca sa fie clar de la inceput, ce o sa scriu se refera doar la Kyoto, am inteles ca alte orase mai mari, gen Tokyo sau Osaka sunt foarte diferite. Iar trenul care m-a dus de la aeroportul din Osaka pana la Kyoto si ale carui sine treceau efectiv pe deasupra oceanului pare sa confirme aceasta teorie.
Kyoto asadar este orasul turistic prin excelenta. Fosta capitala a imperiului pentru secole bune este considerata locul unde s-au nascut cultura si traditiile japoneze. Si aici vine surpriza. Pentru ca la Kyoto, leaganul civilizatiei nipone, nu prea e mare lucru de vizitat. Bine, aici ii exceptam pe fanii neconditionati ai templelor budhiste sau ai sanctuarelor shintoiste, care ar fi extrem de satisfacuti de sutele (fara exagerare) astfel de "biserici". Pentru un om normal, vreo 4-5 temple sunt suficiente ca sa iti faci o idee, asa ca noi in ultima zi am ajuns sa vizitam muzeul locomotivei cu abur (aveam de ales intre asta si muzeul manga). Ceea ce este cel mai aiurea la toate templele, resedintele si palatele din Kyoto este ca sunt toate la fel. Niste casute de lemn, cu faimoasele acoperisuri japoneze din coaja de bambus, cu tatami pe jos si cu obloane de jur imprejur, care pot crea orice atmosfera de la celula la terasa. E ok, interesant, dar atunci cand nu ai nici urma de mobila, iar singurele chestii care fac diferenta sunt desenele de pe pereti, si alea destul de discrete, iti trebuie o pasiune foarte mare pentru a vizita iar si iar aceeasi chestie in diverse locuri. In afara de asta, orasul e un adevarat dezastru arhitectural dupa standardele europene, cu mici temple incadrate de cladiri cu 5-6 etaje si cu multe blocuri care la noi s-ar numi "comuniste". Asta, plus reteaua electrica agatata pe stalpi dadea uneori senzatia de Romania (doar ca peisaj, despre oameni mai jos)...
Cam asta pentru cei interesati de obiectivele turistice. In rest, ca atmosfera, Kyoto nu pare foarte diferit de un oras european mediu ca marime. Cu mici exceptii lumea se imbraca la fel, poate fustele fetelor fiind ceva mai scurte si costumele barbatilor ceva mai prezente. Magazinele normale se inchid pe la 6, iar in zonele comerciale pe la 8. Bine, spre deosebire de Franta cel putin, exista ideea de magazin alimentar deschis non-stop. Lumea mananca mai devreme seara, noi cand am iesit dupa 8 in timpul saptamanii am ramas ultimii clienti. Nu exista ideea de terasa, nici un bar/restaurant nu pune mese in strada si am cautat jumatate de ora sa gasim un loc unde sa putem bea o bere pe la ora 6. Mancarea e diferita in sensul ca este gatita altfel decat in Europa, dar nu mi-a fost greu sa identific ceea ce mananc. Ceea ce mi s-a parut interesant este ca fiecare restaurant e specializat intr-o chestie si serveste doar chesta aia. Asa ca trebuie sa te hotarasti mai intai ce vrei sa mananci si abia pe urma sa alegi restaurantul.
Daca orasul nu a fost extraordinar ca atmosfera si arhitectura, civilizatia si educatia oamenilor m-a surprins, chiar venind incarcat cu povesti recente post-Fukushima. Nimic nu ma pregatise insa pentru oameni care aveau ca meserie sa rupa frunzele copacilor cu mana spre a le da o anumita forma. Sau pentru oameni care alegeau pietrele din gradina imperiala una cate una. Sau pentru oamenii care se aseaza la cozi perfecte asteptand metroul sau verdele la semafor. Sau pentru vanzatoarea care nu vorbea engleza dar s-a chinuit 10 minute sa imi explice ca, desi cerusem doar 2 bule de inghetata, imi pot alege si o a treia gratis. Nu stiu cum se tine acum economia Japoniei, dar oamenii pareau sa fie linistiti financiar. Cum turistii europeni sau americani lipseau cu desavarsire speriati de cutremure si radioactivitate, nu a fost prea greu sa observ multimea de pensionari japonezi, in special femei, care vizitau Kyoto. O tara in care pensionarii isi permit sa faca turism e ok, zic eu.
Hai ca pana la urma parca nu am criticat chiar asa tare orasul. Mi s-a parut o experienta mult mai ok decat Las Vegas, in ciuda celor 3 ore in plus de zbor. Dar totusi, dupa ce am vazut, nu m-as duce sa locuiesc la Kyoto (gandul supei miso la fiecare masa ma infioara).
Subscribe to:
Posts (Atom)
Posts
