Thursday, January 5, 2012

Acknowledgements

Dupa cum unii dintre voi stiu deja, orice manuscris al unei teze de doctorat incepe cu pagina de multumiri. Desi pozitionate la inceputul lucrarii, sunt randurile care sunt scrise ultimele, dupa ce totul a fost corectat, aprobat si verificat. Eu inca nu am le-am trecut in teza mea, si ma gandesc serios sa nu respect aceasta traditie si sa am o versiune finala fara pagina de multumiri. Si nu pentru ca as fi atat de vanitos incat sa consider ca acest titlu de doctor mi se datoreaza doar mie. Ci pentru ca mi-am dat seama ca majoritatea oamenilor carora as vrea sa le multumesc cu aceasta ocazie, o parte importanta din cei care chiar au avut un rol in ceea ce am facut eu, nu or sa ajunga sa citeasca vreodata acele randuri (pentru ca, hai sa fim sinceri, niciunul dintre voi nu viseaza noaptea sa imi citeasca teza). Asa ca m-am gandit sa scriu aceste multumiri aici, crescand astfel sansele ca mesajul sa ajunga la adresant (asta fiind oarecum si subiectul tezei mele de altfel). Deci sa incepem, intr-o ordine total aleatorie in care sper sa nu uit prea multa lume care nu ar merita uitata:
- mama si tata, bineinteles, desi ei nu or sa citeasca blogul asta. Dar isi merita pe deplin locul, pentru ca fiecare reusita este un pic si pentru ei.
- Brebi, Jock, Saxi, Barba, Sorinache si lista poate continua, pentru o copilarie pe care nu as schimba-o pentru nimic in lume
- vara-mea Laura, pentru ca este cea mai calma persoana pe care o stiu si am incercat sa fur si eu cate un pic din filozofia asta (fara prea multe reusite insa)
- Cori, pentru atat de multe lucruri incat as avea nevoie de 10 bloguri ca sa le scriu pe toate, dar in principal pentru dragoste neconditionata
- June, pentru felul in care reuseste sa fie in acelasi timp un exemplu pozitiv si unul negativ si pentru ca a fost alaturi inca de la inceput si acum e obligata sa ramana aproape pana la sfarsit
- Adi, pentru ca a inteles si inca intelege fara sa fie nevoie sa ii spun. Si pentru ca nici aia 4 ani de liceu nu i-as schimba pe nimic in lume.
- Paula, pentru ca fara ea probabil nu as fi dat la Poli si totul ar fi luat un drum diferit
- Andi si Stefu, pentru momente de buna dispozitie si discutii filozofice care au avut un rol evident daca ne gandim ca acum sunt "Doctor of Philosophy"
- Irinuca, fiindca si ea se poate incadra la "discutii filozofice", dar mai ales pentru calitatea extraordinara de a vedea partea buna a lucrurilor (si in ciuda faptului ca acum se comporta ca o vipera pe care am crescut-o la pieptul meu)
- Vali, de la care am invatat ce inseamna munca si pasiunea (si zapaceala, si neatentia, dar astea nu se pun)
- Emy, pentru ca m-a convins sa renunt la o cariera muzicala si sa imi continui studiile. Si pentru ca m-a invatat sa dansez un pic. Si pentru ca mi-a aratat ca merita sa cazi si in cap pentru ceva de care esti cu adevarat pasionat
- Patty, pentru ca e un exemplu de candoare, gingasie si caldura sufleteasca. Dar si de hotarare, incapatanare si curaj.
- Ana V, pentru ca a avut incredere in mine. Tot ce am facut apoi la facultate i se datoreaza ei.
- Flo si Rares, pentru ca daca as avea un frate mai mare, mi-ar fi imposibil sa aleg cu care dintre ei doi as vrea sa semene
- Andrei, pentru ca gandim la fel, desi uneori ne exprimam diferit.
- Ralu, poate mai mult decat oricui, pentru ca fara ea lucrurile s-ar fi schimbat total in 2005 si aproape sigur nu as fi scris acum din postura de PhD. Nu o sa uit niciodata (si imi e groaznic de dor de tine...)
- Stefi, pentru ca ma chema la ceai, pentru ca mi-a suportat crizele de personalitate, pentru ca ma astepta dimineata, pentru ca e ultima persoana cu care m-am imbatat, pentru multe alte lucruri care nu imi vin acum in minte, si pentru multe alte lucruri care inca nu s-au intamplat
- "copiii ASAFF" (Ioana, Ovi, Alexandra, Mazi, Alina, Carmen, etc.) pentru 3 ani absolut extraordinari, care au trecut mult prea repede
- "adultii ASAFF" (Dan, Ramona, Marge, Sorina, Maria, etc.) pentru acelasi motiv
- Omar si Dana, pentru ca de cand i-am cunsocut ma chinui sa le gasesc defecte si nu reusesc. Si pentru ca Toulouse-ul e mult mai nashpa fara ei, ceea ce m-a facut sa termin teza cat mai repede.

Si, in fine, nu pot sa nu ii multumesc Oanei, pentru ca ea este rostul a tot ceea ce fac, nici un titlu, nici o diploma, nici un job nu ar avea vreun sens fara ea. Si, anticipativ, pentru ca o sa ma ierte ca o sa intarzii un sfert de ora asta seara ca sa scriu acest post.

Ah, si era sa uit: Un 2012 cat mai bun tuturor!

PS: De asemenea tin sa le multumesc formatiei The Xx si lui Scarlett Johansson pentru ca au asigurat fundalul sonor in perioada de redactare a acestei teze.


Monday, October 10, 2011

Cum era sa nu mai intru in Schengen

Infierbantat de siropul de artar din Toronto si apoi luat cu treaba pe linia dreapta de final de teza, am uitat sa va zic de drumul Franta-Romania si retur.

Am plecat deci din Toulouse intr-o dimineata pe la 8. Am hotarat sa urmam drumul cel mai ieftin, adica sa evitam Italia si Elvetia, si sa recuperam timpul pierdut astfel gonind nebuneste prin Germania. Dupa o zi de mers fara vreo peripetie am dormit in Germania, aproape de granita cu Austria, iar a doua zi pe la 7 am pornit din nou. In Romania am ajuns repede, pe la 2 dupa masa, iar dupa doua ore de chin intre Nadlac si iesirea din Arad am intrat pe sectorul Deva-Sibiu unde drumul a fost foarte ok. Bine, tot ne-a prins noaptea pe Valea Oltului si a trebuit sa feresc toti tiristii sinucigasi, dar am ajuns intr-un final la Dragasani dupa o singura noapte de somn, chestie total nesperata la plecare.

Vacanta s-a dus repede, nunta familiei Chilat a fost deosebita, si a venit ziua drumului retur. Ma cam grabeam, pentru ca trebuia sa mai rezolv cateva trebusoare inainte de a pleca in Canada, asa ca am hotarat sa o luam pe drumul cel mai scurt: Bucuresti - Portile de Fier - Belgrad - Zagreb - Ljubljana - Italia - Franta. Cam necunoscuta zona, dar eu am o slabiciune de cand eram mic pentru sarbi, iar Miruna si Virginel facusera drumul cu cateva saptamani mai devreme si parea ok. Zis si facut, o luam noi usurel, ajungem la Severin, trecem de Severin, trecem de Portile de Fier, eu ii zic Oanei "uite, aici sunt Portile de Fier", mai mergem un pic si ne dam seama ca de fapt am ratat barajul. Nu era nici un panou cu "Vama", nici un semn cu Belgrad, GPS-ul nu auzise de drumul asta. "Nu-i bai zic, intoarcem, sunt doar vreo 3 kilometri, dar hai sa trecem de tunelul asta si vedem dupa aia cum facem sa o luam inapoi". Eh, dupa tunelul respectiv, o coloana enorma, de cativa kilometri buni, tocmai avusese loc un accident. Asa ca nu ne mai intoarcem. Citisem eu pe Internet ca oricum e rau drumul la sarbi pana la Belgrad, asa ca mergem pana la Moravita pe malul Dunarii si trecem pe acolo. Asta a fost primul soc. Acel drum asa zis national de la Orsova la Moldova Noua este mai rau decat orice ulita de la mine de la tara. Nu, nu puteti sa va inchipuiti daca nu ati trecut pe acolo... In fine, dupa mai mult de o suta de kilometri facuti in vreo trei ore, ajungem la vama. Acolo trecem de ai nostri, ajungem la sarb, care ne cere cartea verde. Dau sa o scot, o gasesc pe aia veche. O mai caut eu, o mai cauta si Oana, nimic... Omul nu ne poate lasa sa trecem, asa ca solutia e unica. Ne intoarcem si trecem iar prin Ungaria. Plecam noi suparati, cand Oana zice "Auzi, dar eu nu am vazut nici certificatul de inmatriculare printre acte"... Dar asta trebuia sa fie, doar il pusesem bine intr-o invelitoare noua dupa ce am facut controlul tehnic, chiar inainte sa plecam din Franta. Eh bine, nu era. "Asta e", zic, "hai sa ajungem la vama si vedem noi". Trecem de Timisoara si imi vine ideea geniala de a trece in Ungaria pe la Cenad, ca sa nu mai mergem pana la Nadlac. Punem noi GPS-ul, mergem ce mergem, la un moment dat drumul (din nou national) pe care mergeam se blocheaza, iar panoul cu Cenad ne arata ca trebuie sa facem un ocol. Incepem noi sa facem ocolul, mai apar vreo doua panouri cu Cenad, dupa care nimic. Se innoptase, GPS-ul nu cunostea drumul, iar noi mergeam prin sate aiurea. Si am mers asa cateva ore bune, pana cand am ajuns intr-un final la Arad, GPS-ul s-a regasit si am taiat-o spre Nadlac. Era ceva gen 11 noaptea cand am ajuns in vama, am trecut din nou de romani cu un simplu "drum bun" si ajungem la vamesul ungur. "Permisul si talonul" auzim. Scot permisul si mai caut o data talonul. Tot nu era. Ii zic aluia ca nu il gasesc, el ma trimite in parcare sa il mai caut. In parcare luam toate actele la puricat, dar talonul nici pomeneala. Ma duc si ii zic ungurului ca nu il gasesc, dar am actul de vanzare-cumparare, deci pot demonstra ca e masina mea. El imi zice ca nu il intereseaza, ca nu ma poate lasa sa trec. Sincer, mi se parea corect sa nu ma lase, dar nici nu stiam ce as putea sa fac. "Pai si care e solutia ?" intreb totusi. "Pai mergeti la Bucuresti, la Ambasada Frantei, faceti o cerere si in cateva saptamani va elibereaza o copie". Am ramas blocat. "Cum sa ma intorc la Bucuresti, nu e mai simplu sa merg o ora jumatate pana la Budapesta daca trebuie sa ajung la ambasada?". "Ah, nu, eu nu va pot lasa sa treceti in spatiul Schengen fara talon". "Ok, si daca nici aia nu ma lasa sa trec in Romania ce fac, mor aici in No Man's Land? De ce m-ati lasat sa ies din Schengen fara talon?". "Masina e inmatriculata in Franta, eu am domiciliul in Franta, talonul e in Franta", mai arunc eu (nu ca as fi putut sa ii demonstrez vreuna din aceste afirmatii), "de ce sa ma intorc la Bucuresti?". Omul se gandeste, imi da actele inapoi si imi zice "mai mergeti in parcare pana ma gandesc la o solutie". Era clar ca voia ceva. Si sincer i-as fi dat ceva, daca as fi avut, dar nu aveam decat o hartie de 50 RON in portofel, pentru ca nah, urma sa intru in zona Euro si sa platesc cu cardul. Si, cum in toata vama nu exista un bancomat, m-am dus 10 minute in parcare si m-am intors. Asta se uita la mine, eu ma uit la el, el ma mai intreaba o data cum de am uitat talonul, eu ii zic ca am fost un bou si, pana la urma, o da direct "hai domne', pune si tu ceva in pasaport". Imi venea sa rad de situatie, dar m-am abtinut cu greu. "Nu am domne' nimic la mine", zic eu, "vrei sa iti dau 50 RON? Nu aveti si voi vreun bancomat pe aici?". "Nu, nu avem", imi raspunde incurcat. Se mai uita la pasaportul meu cateva secunde, mi-l da inapoi si zice "bine, puteti trece".

Si am trecut. Dar peripetiile nu s-au terminat aici. Era trecut de miezul noptii, noi eram obositi morti dupa atatea drumuri nationale prin Romania, asa ca am pornit sa cautam un hotel. Pe portiunea aia noua de autostrada care incepe de langa Nadlac pana la Szeged clar nu e nimic, nici macar vreo statie de benzina. Dupa ce am trecut de Szeged am inceput sa cercetam staruitor panourile de pe marginea soselei. Nici unul insa nu arata vreun pat. Intr-un final ne-am oprit la un peco. Am intrebat acolo de hotel si ne-au zis ca sigur gasim in 15 kilometri, la Kecskemet, dar in oras nu pe autostrada. Bun, mergem la Keksemet. Era aproape 2 noaptea si pustiu total. Am dat de hotelurile recomandate de tanti de la benzinarie, dar erau pline. Am mai gasit inca vreo 3-4, si alea pline, aparent era un festival in zona si toate hotelurile pe o raza de cateva zeci de kilometri erau full. Asa ca ne-am intors pe autostrada. Care autostrada era blocata, si niste politisti ne tot indemnau spre niste rute ocolitoare. A fost momentul in care am cedat, am tras pe dreapta la benzinaria de la iesirea respectiva unde incepea ocolirea si am dormit adanc 6 ore. A doua zi toate bune si frumoase, totul decurs perfect pana la Toulouse, unde rue des Saules ne astepta primitoare, dar fara talonul masinii, pe care pana la urma a trebuit sa il refac la prefectura.

Asta e povestea voiajului planuit in amanunt, care s-a transformat in cel mai mare haos posibil... Si asta era inainte sa aflu ca neutrinii au depasit viteza luminii.

Saturday, September 17, 2011

New York run by Swiss

Aceasta este probabil cea mai buna descriere a lui Toronno ("only tourists call it Toronto", dupa cum zice Alex, soferul autocarului cu care am mers la Niagara). Am auzit-o de la un profesor canadian, sosit aici din Polonia acum 25 de ani. Am zis "probabil" pentru ca nu am vazut inca originalul, dar sunt deja convins ca este o descriere adevarata.

Asa cum se intampla de obicei, am asteptat fara prea mult entuziasm saptamana asta canadiana. Venea dupa un road trip obositor pana in Romania, intr-un moment in care prioritatea ar fi trebuit sa fie sa termin de redactat teza. Plus ca faza de cautare a hotelului parea sa indice un fel de Vegas fara cazinouri, iar ghidul cumparat ma invita sa vizitez un turn si un "castel medieval" construit in anii '60...

Asteptarile au fost zdruncinate inca de pe drumul de la aeroport, facut intr-un "airport shuttle" cu prize electrice la fiecare scaun si WiFi gratuit. Si au disparut total dupa primele zile, astfel incat acum, in ajunul plecarii, pot sa spun ca Toronno este un oras in care m-as muta si maine daca mi s-ar ivi ocazia. Asta ca sa intelegeti ca, daca la nivel turistic nu se compara cu de-alde Londra, Roma sau Paris (dar nici nu e de lasat, experienta Niagara, spre exemplu, e ceva special), orasul asta este clar un loc in care sa vrei sa traiesti.

Ca sa va faceti o idee, iata cateva informatii obtinute de la soferul palavragiu. 5.8M de locuitori in zona metropolitana, vreo 2 si ceva in oras. Una din doua persoane nu este nascuta in Canada. Peste 140 de limbi vorbite in oras, Toronno e impartit in cartiere gen Little Italy, Chinatown sau Korea City. Orasul in sine e un mix de case victoriene clasice si zgarie nori, iar zgarie norii sunt si ei impartiti in 2 categorii: cladiri de birouri si cladiri rezidentiale (am si cifre precise din domeniul imobiliarului obtinute de la acelasi sofer care joaca si hochei intr-o echipa de amatori, dar va scutesc de aceste detalii). Temperaturile medii sunt in jur de 27 de grade vara si -3 iarna, cand insa se poate ajunge si la -20.

Tot Alex spune ca aici criminalitatea e aproape inexistenta, ceea ce imi cam dadusem si eu seama plimbandu-ma pe strazi la diferite ore (si am mers pana si pe sub niste poduri suspecte, unde ma asteptam sa dau peste tot felul de homelesi). In ciuda faptului ca orasul e impartit pe criterii etnice, nu exista zone rau famate, lumea merge mult pe jos, strazile sunt tot timpul luminate. O chestie care m-a socat e ca nu am vazut pe nimeni cu copii mici, dar mi s-a explicat ca aici lumea se muta "uptown" cand se casatoresc sau cand se nasc copiii.

Cateva chestii mi s-au parut super-tari. Toronto Islands, la care se ajunge in 10 minute cu vaporasul, un fel de parc, cea mai linistita zona de recreere pe care am vazut-o. Pe insule sunt si cateva sute case, care arata intr-un mare fel. PATH, o retea de culoare subterane, de fapt un oras subteran. 27 de km de tunel pietonal pe sub oras, facand legatura intre toate cladirile importante, impanat cu magazine si restaurante, astfel incat oamenii sa nu fie nevoiti sa scoata nasul in frig iarna (dar foarte populat si pe vreme buna, dupa cum am simtit azi pe pielea mea). "Urban eateries", zone de restaurante la subsolul vreunei cladiri sau in PATH, unde mesele sunt in centru si sunt comune tuturor celor 10-20 de restaurante, astfel incat, dintr-un grup de prieteni, unul poate manca de la KFC, al doilea de la Subway, al treilea de la greci sau de la mexicani si tot asa. Orange Julius, o franciza geniala de sucuri naturale, smoothies si cocktailuri fara alcool. Iar maine mai am timp de noi descoperiri...

PS: Nu puteam sa inchei fara o critica: si aici acelasi sistem idiot, in care preturile sunt afisate fara taxe si te trezesti la casa ca de fapt ai de platit cu totul altceva. Concluzia ii apartine aceluiasi Alex: "This is Canada, the price you see is never the price you pay".

Monday, July 25, 2011

Responsabilitate

Ma intreb, oare ziaristii care scriu acum in draci despre nebunul care a impuscat sute de oameni si ii publica scrierile, tabloidele care in goana dupa senzational promoveaza orice sarit de pe fix care a considerat ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume, producatorii de filme in care tot felul de Zodiaci si Unabomberi sunt prezentati ca niste genii neintelese, toti astia or simti macar un mic firicel de responsabilitate pentru ceea ce s-a intamplat?

Ah, si ma abtin cu greu sa nu vorbesc din nou de poporul american, cel mai de temut contra-argument la teoria darwinista, care se pregatise deja sa atace vreo 3-4 tari musulmane.

Monday, July 18, 2011

Homare Sawa, sigur nu ati auzit de ea

Recunosc, misoginul din mine a suferit teribil timp de 120 de minute aseara. Alesese sa priveasca USA-Japonia in amintirea unui Suedia-Germania de acum cativa ani, tot o finala de ceva, care il amuzase teribil. Dar dupa astea 120 de minute, finala campionatului mondial de fotbal feminin era mai tare decat cea a baietilor din vara trecuta. Poate ca tactic nu era meciul perfect (desi mult peste orice intalnire de Liga 1), dar traseele erau gandite. Poate ca fizic performantele nu erau aceleasi (desi Abby Wambach e mai puternica decat Torje, Costea sau Dodel), dar efortul era exemplar. Ok, primul gol al japonezelor fusese putin comic, dar al doilea (marcat de cea care da titlul postului) era demn de orice gol marcat de Ibrahimovic sau Chicharito. Si, poate cel mai important, misoginul aprecia fotbalul asta mai lent dar jucat in ideea de a marca goluri, nu de a te apara sau de a face tiki-taka 80 de minute. Ii era un pic rusine, dar renuntase sa mai schimbe la Supercupa Romaniei sau la si mai plictisitoarea Copa America si privea un fotbal fara intrari dure, fara rezultate decise de pariuri sportive, si, culmea, fara Gigi Becali. Cand, in ultimul minut de joc, Azusa Iwashimizu a facut probabil cel mai elegant fault in situatie de ultim aparator, misoginul era aproape convins sa devina feminist si sa mai dea o sansa pana si boxului feminin. Dar dupa 120 de minute au urmat penaltyurile... E adevarat ca ultimele 2 penaltyuri au fost trase excelent. Dar primele 6... Stiu, si multi fotbalisti barbati au ratat penaltyuri in situatii similare. Dar nu in felul asta. Hai, ca vrei sa rupi plasa si dai pe langa, ca nu bati foarte plasat si ghiceste portarul coltul, ca e unul aiurit care isi bate joc... Dar 6 jucatori care sa dea toti pasa la portar de la 11m nu am mai vazut. Serios, chiar si penaltyurile marcate au fost batute prost, dar le-a scapat portarul american printre maini (Hope Solo, probabil emotionata ca unul in tribuna avea placuta cu "Hope, would you mary me?"). Asa ca misoginul e acum convins ca femeile nu inteleg suficient de bine semnificatia momentului ca sa se poate concentra cum trebuie. Isi imagineaza cum se gandeau deja ele la felul in care or sa decoreze camera in care vor tine cupa, cum traiau o adevarata drama la gandul ca snurul medaliei pe care o vor primi nu se asorteaza cu echipamentul, in fine, cum nu isi puteau scoate din minte vorbele antrenorului (sau antrenoarei in cazul americancelor) care le sfatuise sa fie calme. "Oare ce o fi vrut sa spuna, ca in general nu sunt calma? Oare asta e imaginea exterioara care reiese din comportamentul meu care incerc sa fie cat mai asertiv cu putinta? Sau poate nu vorbea despre mine. Poate se referea la vaca aia grasa de Alex Morgan, aia are tot timpul probleme sa isi stapaneasca nervii... Pfff, nah ca am ratat. Eh, e bine si asa, nu mi-a stat bine niciodata cu aur, medalia asta de argint o sa imi scoata mai bine in evidenta zambetul"

Monday, July 11, 2011

Tara de unde rasare soarele

Am intarziat un pic postarea despre Japonia. Si pentru ca am o groaza de alte chestii de facut, dar mai ales pentru ca imi imaginam reactiile de "du-te bah de aici, tie nu iti place nimic" in cazul in care scriam ca nici Japonia nu m-a impresionat. Asa ca am preferat sa se mai aseze amintirile si sa mai dispara din saturatia produsa de mancarea japoneza. Cum in week-end m-am surprins poftind la o frigaruie japoneza, am hotarat ca e momentul sa va povestesc, fie ce-o fi.

Ca sa fie clar de la inceput, ce o sa scriu se refera doar la Kyoto, am inteles ca alte orase mai mari, gen Tokyo sau Osaka sunt foarte diferite. Iar trenul care m-a dus de la aeroportul din Osaka pana la Kyoto si ale carui sine treceau efectiv pe deasupra oceanului pare sa confirme aceasta teorie.

Kyoto asadar este orasul turistic prin excelenta. Fosta capitala a imperiului pentru secole bune este considerata locul unde s-au nascut cultura si traditiile japoneze. Si aici vine surpriza. Pentru ca la Kyoto, leaganul civilizatiei nipone, nu prea e mare lucru de vizitat. Bine, aici ii exceptam pe fanii neconditionati ai templelor budhiste sau ai sanctuarelor shintoiste, care ar fi extrem de satisfacuti de sutele (fara exagerare) astfel de "biserici". Pentru un om normal, vreo 4-5 temple sunt suficiente ca sa iti faci o idee, asa ca noi in ultima zi am ajuns sa vizitam muzeul locomotivei cu abur (aveam de ales intre asta si muzeul manga). Ceea ce este cel mai aiurea la toate templele, resedintele si palatele din Kyoto este ca sunt toate la fel. Niste casute de lemn, cu faimoasele acoperisuri japoneze din coaja de bambus, cu tatami pe jos si cu obloane de jur imprejur, care pot crea orice atmosfera de la celula la terasa. E ok, interesant, dar atunci cand nu ai nici urma de mobila, iar singurele chestii care fac diferenta sunt desenele de pe pereti, si alea destul de discrete, iti trebuie o pasiune foarte mare pentru a vizita iar si iar aceeasi chestie in diverse locuri. In afara de asta, orasul e un adevarat dezastru arhitectural dupa standardele europene, cu mici temple incadrate de cladiri cu 5-6 etaje si cu multe blocuri care la noi s-ar numi "comuniste". Asta, plus reteaua electrica agatata pe stalpi dadea uneori senzatia de Romania (doar ca peisaj, despre oameni mai jos)...

Cam asta pentru cei interesati de obiectivele turistice. In rest, ca atmosfera, Kyoto nu pare foarte diferit de un oras european mediu ca marime. Cu mici exceptii lumea se imbraca la fel, poate fustele fetelor fiind ceva mai scurte si costumele barbatilor ceva mai prezente. Magazinele normale se inchid pe la 6, iar in zonele comerciale pe la 8. Bine, spre deosebire de Franta cel putin, exista ideea de magazin alimentar deschis non-stop. Lumea mananca mai devreme seara, noi cand am iesit dupa 8 in timpul saptamanii am ramas ultimii clienti. Nu exista ideea de terasa, nici un bar/restaurant nu pune mese in strada si am cautat jumatate de ora sa gasim un loc unde sa putem bea o bere pe la ora 6. Mancarea e diferita in sensul ca este gatita altfel decat in Europa, dar nu mi-a fost greu sa identific ceea ce mananc. Ceea ce mi s-a parut interesant este ca fiecare restaurant e specializat intr-o chestie si serveste doar chesta aia. Asa ca trebuie sa te hotarasti mai intai ce vrei sa mananci si abia pe urma sa alegi restaurantul.

Daca orasul nu a fost extraordinar ca atmosfera si arhitectura, civilizatia si educatia oamenilor m-a surprins, chiar venind incarcat cu povesti recente post-Fukushima. Nimic nu ma pregatise insa pentru oameni care aveau ca meserie sa rupa frunzele copacilor cu mana spre a le da o anumita forma. Sau pentru oameni care alegeau pietrele din gradina imperiala una cate una. Sau pentru oamenii care se aseaza la cozi perfecte asteptand metroul sau verdele la semafor. Sau pentru vanzatoarea care nu vorbea engleza dar s-a chinuit 10 minute sa imi explice ca, desi cerusem doar 2 bule de inghetata, imi pot alege si o a treia gratis. Nu stiu cum se tine acum economia Japoniei, dar oamenii pareau sa fie linistiti financiar. Cum turistii europeni sau americani lipseau cu desavarsire speriati de cutremure si radioactivitate, nu a fost prea greu sa observ multimea de pensionari japonezi, in special femei, care vizitau Kyoto. O tara in care pensionarii isi permit sa faca turism e ok, zic eu.

Hai ca pana la urma parca nu am criticat chiar asa tare orasul. Mi s-a parut o experienta mult mai ok decat Las Vegas, in ciuda celor 3 ore in plus de zbor. Dar totusi, dupa ce am vazut, nu m-as duce sa locuiesc la Kyoto (gandul supei miso la fiecare masa ma infioara).

Thursday, June 16, 2011

What a day...

Din cand in cand exista zile asa, un pic mai speciale. Zile care incep cu o dubita parcata pe trotuar care da cu spatele exact cand treci tu pe acolo. Dupa ce reusesti sa te feresti la milimetru, te duci la sofer sa ii zici vreo doua de bine si vezi ca de fapt dubita e goala, ca a fost parcata gresit in panta si acum a luat-o la vale si se indreapta vertiginos spre masinile care sunt oprite la semafor. O tii cat poti de tare si, desi dubita te trage dupa ea, reusesti sa o incetinesti, iar intr-un final chiar sa o opresti la jumatate de metru de masina unui nene care te priveste buimac. Zile care continua monoton, presarate din cand in cand cu intrebari de "te-ai gandit ce faci de la toamna?"... Cand, satul de cele 30 de grade din birou te hotarasti sa te duci sa lucrezi acasa. Unde, la ora 5 jumate, cuptorul magic cumparat anul trecut se opreste in plina pregatire a cinei si refuza sa mai porneasca (adevarul e ca tot dadea semne de cateva saptamani), asa ca incarci monstul de 40 de kile in masina si pornesti spre magazin sa ti-l repare. Evident ca la magazin cuptorul functioneaza perfect, iar nenea rade de tine, dar il lasi totusi sa il verifice si sa ii schimbe un bec ars. Zile care se termina cu o cina rapida, astfel incat sa poti ajunge la timp la cursul de dans, unde proful te distruge efectiv timp de 2 ore jumate, cu o serie de figuri care se leaga nu doar una de alta, ci si de alte figuri pe care ti le-a aratat ieri (sau acum cateva luni, nici nu mai stii cat a fost de atunci), asa ca iesi de la sala stors de orice urma de energie si te tarai pana acasa unde tot ce mai poti face e sa te dusui rapid si sa adormi citind un articol despre optical switching.