Monday, October 10, 2011

Cum era sa nu mai intru in Schengen

Infierbantat de siropul de artar din Toronto si apoi luat cu treaba pe linia dreapta de final de teza, am uitat sa va zic de drumul Franta-Romania si retur.

Am plecat deci din Toulouse intr-o dimineata pe la 8. Am hotarat sa urmam drumul cel mai ieftin, adica sa evitam Italia si Elvetia, si sa recuperam timpul pierdut astfel gonind nebuneste prin Germania. Dupa o zi de mers fara vreo peripetie am dormit in Germania, aproape de granita cu Austria, iar a doua zi pe la 7 am pornit din nou. In Romania am ajuns repede, pe la 2 dupa masa, iar dupa doua ore de chin intre Nadlac si iesirea din Arad am intrat pe sectorul Deva-Sibiu unde drumul a fost foarte ok. Bine, tot ne-a prins noaptea pe Valea Oltului si a trebuit sa feresc toti tiristii sinucigasi, dar am ajuns intr-un final la Dragasani dupa o singura noapte de somn, chestie total nesperata la plecare.

Vacanta s-a dus repede, nunta familiei Chilat a fost deosebita, si a venit ziua drumului retur. Ma cam grabeam, pentru ca trebuia sa mai rezolv cateva trebusoare inainte de a pleca in Canada, asa ca am hotarat sa o luam pe drumul cel mai scurt: Bucuresti - Portile de Fier - Belgrad - Zagreb - Ljubljana - Italia - Franta. Cam necunoscuta zona, dar eu am o slabiciune de cand eram mic pentru sarbi, iar Miruna si Virginel facusera drumul cu cateva saptamani mai devreme si parea ok. Zis si facut, o luam noi usurel, ajungem la Severin, trecem de Severin, trecem de Portile de Fier, eu ii zic Oanei "uite, aici sunt Portile de Fier", mai mergem un pic si ne dam seama ca de fapt am ratat barajul. Nu era nici un panou cu "Vama", nici un semn cu Belgrad, GPS-ul nu auzise de drumul asta. "Nu-i bai zic, intoarcem, sunt doar vreo 3 kilometri, dar hai sa trecem de tunelul asta si vedem dupa aia cum facem sa o luam inapoi". Eh, dupa tunelul respectiv, o coloana enorma, de cativa kilometri buni, tocmai avusese loc un accident. Asa ca nu ne mai intoarcem. Citisem eu pe Internet ca oricum e rau drumul la sarbi pana la Belgrad, asa ca mergem pana la Moravita pe malul Dunarii si trecem pe acolo. Asta a fost primul soc. Acel drum asa zis national de la Orsova la Moldova Noua este mai rau decat orice ulita de la mine de la tara. Nu, nu puteti sa va inchipuiti daca nu ati trecut pe acolo... In fine, dupa mai mult de o suta de kilometri facuti in vreo trei ore, ajungem la vama. Acolo trecem de ai nostri, ajungem la sarb, care ne cere cartea verde. Dau sa o scot, o gasesc pe aia veche. O mai caut eu, o mai cauta si Oana, nimic... Omul nu ne poate lasa sa trecem, asa ca solutia e unica. Ne intoarcem si trecem iar prin Ungaria. Plecam noi suparati, cand Oana zice "Auzi, dar eu nu am vazut nici certificatul de inmatriculare printre acte"... Dar asta trebuia sa fie, doar il pusesem bine intr-o invelitoare noua dupa ce am facut controlul tehnic, chiar inainte sa plecam din Franta. Eh bine, nu era. "Asta e", zic, "hai sa ajungem la vama si vedem noi". Trecem de Timisoara si imi vine ideea geniala de a trece in Ungaria pe la Cenad, ca sa nu mai mergem pana la Nadlac. Punem noi GPS-ul, mergem ce mergem, la un moment dat drumul (din nou national) pe care mergeam se blocheaza, iar panoul cu Cenad ne arata ca trebuie sa facem un ocol. Incepem noi sa facem ocolul, mai apar vreo doua panouri cu Cenad, dupa care nimic. Se innoptase, GPS-ul nu cunostea drumul, iar noi mergeam prin sate aiurea. Si am mers asa cateva ore bune, pana cand am ajuns intr-un final la Arad, GPS-ul s-a regasit si am taiat-o spre Nadlac. Era ceva gen 11 noaptea cand am ajuns in vama, am trecut din nou de romani cu un simplu "drum bun" si ajungem la vamesul ungur. "Permisul si talonul" auzim. Scot permisul si mai caut o data talonul. Tot nu era. Ii zic aluia ca nu il gasesc, el ma trimite in parcare sa il mai caut. In parcare luam toate actele la puricat, dar talonul nici pomeneala. Ma duc si ii zic ungurului ca nu il gasesc, dar am actul de vanzare-cumparare, deci pot demonstra ca e masina mea. El imi zice ca nu il intereseaza, ca nu ma poate lasa sa trec. Sincer, mi se parea corect sa nu ma lase, dar nici nu stiam ce as putea sa fac. "Pai si care e solutia ?" intreb totusi. "Pai mergeti la Bucuresti, la Ambasada Frantei, faceti o cerere si in cateva saptamani va elibereaza o copie". Am ramas blocat. "Cum sa ma intorc la Bucuresti, nu e mai simplu sa merg o ora jumatate pana la Budapesta daca trebuie sa ajung la ambasada?". "Ah, nu, eu nu va pot lasa sa treceti in spatiul Schengen fara talon". "Ok, si daca nici aia nu ma lasa sa trec in Romania ce fac, mor aici in No Man's Land? De ce m-ati lasat sa ies din Schengen fara talon?". "Masina e inmatriculata in Franta, eu am domiciliul in Franta, talonul e in Franta", mai arunc eu (nu ca as fi putut sa ii demonstrez vreuna din aceste afirmatii), "de ce sa ma intorc la Bucuresti?". Omul se gandeste, imi da actele inapoi si imi zice "mai mergeti in parcare pana ma gandesc la o solutie". Era clar ca voia ceva. Si sincer i-as fi dat ceva, daca as fi avut, dar nu aveam decat o hartie de 50 RON in portofel, pentru ca nah, urma sa intru in zona Euro si sa platesc cu cardul. Si, cum in toata vama nu exista un bancomat, m-am dus 10 minute in parcare si m-am intors. Asta se uita la mine, eu ma uit la el, el ma mai intreaba o data cum de am uitat talonul, eu ii zic ca am fost un bou si, pana la urma, o da direct "hai domne', pune si tu ceva in pasaport". Imi venea sa rad de situatie, dar m-am abtinut cu greu. "Nu am domne' nimic la mine", zic eu, "vrei sa iti dau 50 RON? Nu aveti si voi vreun bancomat pe aici?". "Nu, nu avem", imi raspunde incurcat. Se mai uita la pasaportul meu cateva secunde, mi-l da inapoi si zice "bine, puteti trece".

Si am trecut. Dar peripetiile nu s-au terminat aici. Era trecut de miezul noptii, noi eram obositi morti dupa atatea drumuri nationale prin Romania, asa ca am pornit sa cautam un hotel. Pe portiunea aia noua de autostrada care incepe de langa Nadlac pana la Szeged clar nu e nimic, nici macar vreo statie de benzina. Dupa ce am trecut de Szeged am inceput sa cercetam staruitor panourile de pe marginea soselei. Nici unul insa nu arata vreun pat. Intr-un final ne-am oprit la un peco. Am intrebat acolo de hotel si ne-au zis ca sigur gasim in 15 kilometri, la Kecskemet, dar in oras nu pe autostrada. Bun, mergem la Keksemet. Era aproape 2 noaptea si pustiu total. Am dat de hotelurile recomandate de tanti de la benzinarie, dar erau pline. Am mai gasit inca vreo 3-4, si alea pline, aparent era un festival in zona si toate hotelurile pe o raza de cateva zeci de kilometri erau full. Asa ca ne-am intors pe autostrada. Care autostrada era blocata, si niste politisti ne tot indemnau spre niste rute ocolitoare. A fost momentul in care am cedat, am tras pe dreapta la benzinaria de la iesirea respectiva unde incepea ocolirea si am dormit adanc 6 ore. A doua zi toate bune si frumoase, totul decurs perfect pana la Toulouse, unde rue des Saules ne astepta primitoare, dar fara talonul masinii, pe care pana la urma a trebuit sa il refac la prefectura.

Asta e povestea voiajului planuit in amanunt, care s-a transformat in cel mai mare haos posibil... Si asta era inainte sa aflu ca neutrinii au depasit viteza luminii.

3 comments: