Verdele meu

E o poveste interesanta despre cum se schimba lumea, despre puterea "brandingului". Cand eram mic, verdele nu era o culoare prea cool. Adica nah, coloram iarba din cartile de colorat cu verde, dar cam atat. Multa vreme verdele a fost simbolul toxicului, straniului, murdarului. Ce era verde? Maruntaiele extraterestrilor. Lichidele suspecte din care rezultasera testoasele ninja. Deseurile radioactive din Captain Planet. Sucul ala dubios de la tec despre care ne tot intrebam ce fruct o fi vrand sa reprezinte. Din cand in cand intestinele unei muste zdrobite pe perete, pe care o declaram imediat "de cacat". Si mai erau spiridusii si apa de la wc din "Irish". Nici macar uniformele alea de camuflaj nu erau considerate verzi, ci "kaki". Ce sa mai, verdele era o culoare marginalizata in copilaria si adolescenta mea.

Timpul a trecut usurel, s-a semnat (sau nu) un tratat la Kyoto, Al Gore a castigat Nobelul, benzina s-a scumpit, ecologistii au castigat alegeri, au aparut "credite carbon", toate astea in vreo 15 ani. Totul este sau trebuie sa fie acum "verde". O gluma stupida de scientist ar fi ca "green is the new nano"... Si uite asa au aparut tot felul de chestii verzi, de multe ori asociate cu ideea de curat. Avem pasta de dinti verde, lichid de vase bio verde, Pronto verde pentru lemn, detergent lichid verde, ce sa mai, aproape tot ce tine de curatenie e azi verde, deci "green", deci bio, deci ecologic. Nu conteaza ca nu stim de ce am avea nevoie de clorofila in pasta de dinti sau ce produs bio da culoarea verde la produsul din toaleta.

Un nene mi-a explicat intr-o zi cum fiecare cultura asociaza un alt miros cu ideea de curat (de aia sapunul ala basic miroase diferit in Romania fata de Franta si fata de Anglia) din motive deloc obiective. Iata ca treaba sta la fel si in cazul culorilor, iar evolutia (sau in orice caz, schimbarea) se intampla extrem de repede, metodele de reprogramare a creierului fiind foarte eficiente.